Nu plange!

de – Iulia Comanciuc

Citesc in ochii ei durere,
Si ma gandesc ca nu-i de-ajuns
Sa aiba atat de multe daruri,
In sufletu-i de nepatruns.

Mai trebuie si-un strop de soare,
Sa-i incalzeasca inima,
O picatura de iubire,
Sa schimbe-n bine viata sa.

De-ar intelege ca in viata,
Trebuie s-astepti si sa iubesti,
De maine viata ei s-ar umple
De fericire, ca-n povesti…

Dar cand ai varsta tineretii,
Si viata e la inceput,
Ai vrea sa schimbi marea cu muntii,
Sa faci ce nimeni n-a facut.

“Copila mea, iubirea mea,
Asteapta si nadajduieste,
Si vei vedea ca rand pe rand,
Tot ce-ti doresti, se implineste.

Nu-ti frange aripile-n zbor,
Ca zborul tau se intrerupe,
Planeaza sigur si usor
Si calea dreapta nu se rupe.

Ai suferit prea mult, deodata,
Din lacrimi poti face ocean,
Dar nu uita ce-a spus odata,
El, inteleptul indian.

Tagore a spus ca fiecare,
Isi are suferinta lui,
Si-a lui din toate-i cea mai mare,
Mai mare nu-i a nimanui.

Ca orice om spune astfel,
Si-n felul lui are dreptate.
Dar nu uita copila mea,
Si lectia de demnitate.”

Simetrie

de -Marin Sorescu

Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut doua drumuri:
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei.
Am stat,
Am făcut ochii mici,
Mi-am ţuguiat buzele,
Am tuşit,
Şi-am luat-o pe cel din dreapta
Exact cel care nu trebuia,
După cum s-a dovedit după aceea.
Am mers pe el cum am mers,
De prisos să mai dau amănunte.
Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
Prăpăstii: Una la dreapta. Alta la stanga.
M-am aruncat în cea din stânga,
Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
Grămada cu mine în cea din stânga,
Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
Târâş, m-am urnit mai departe.
M-am târât ce m-am târât,
Şi deodată în faţa mea
S-au deschis larg două drumuri.
V-arăt eu vouă! – mi-am zis -
Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
În vrăjmăşie.
Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
Şi la prima răscruce
M-am dăruit cu toata fiinţa
Celui din dreapta. Tot aşa,
Celălalt trebuia acum, celălalt…
Acum merindea îmi e pe sfârşite,
Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
Nu mai dau din el muguri,
Să stau la umbra lor
Când m-apucă disperarea.
Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
C-am ţinut-o tot într-o greşeala…
Şi iată în faţa mea iar se cască
Două ceruri: Unul în dreapta. Altul la stânga.

Cel mai urât

de – Ion Untaru

Îmi pun cravata, îmi pun şi vesta
Şi ies seara să mă plimb
Cu bastonul prin olimp:
Sunt cel mai urât din oraşul acesta!

Scuipă-n sân când mă zăreşte
Orice babă cobitoare
Slabă ca o scobitoare
Ia avânt şi o zbugheşte

Eu ştiu ce înseamnă fiesta
Când taurul vieţii prins e de coarne
Şi spaimele ţipă să nu te răstoarne:
Sunt cel mai urât din oraşul acesta!

Se uită nevestele lung după mine
Bărbaţii-nţelepţi le imită
Şi urbea cu toată se-agită
C-atunci hotărăsc: e mai bine,

Că cel care trece un test, a
Comis o dovadă în plus
Suport şi afrontul adus:
Sunt cel mai urât din oraşul acesta!

E drept că nu sunt cel mai deştept
Dar poate nu sunt nici cel mai prost
Când nu mă găseşte beleaua în post,
Ca omul onest, o aştept

Îmi place şi mie siesta:
Cafeaua, luleaua, nevasta
Dar mă deprimă ideea aceasta:
Să fiu cel mai urât din oraşul acesta!

Floare albastră – Mihai Eminescu

- “Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte
Sufletul vietii mele.

In zadar rauri în soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite !”

Astfel zise mititica,
Dulce netezandu-mi parul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.

- ,,Hai la codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang în vale,
Stanca sta să se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Langa bolta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de mă iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Să-ti astup cu dansul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Căci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.

Pe cararea-n bolti de frunze,
Apucand spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?”

Inc-o gura – si dispare…
Ca un stalp eu stau în luna !
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare !

……………………….

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra ! floare-albastra !…
Totusi este trist în lume !

Asemanari

Romeo Morari

Eu toamnei te aseaman tot mai mult…

ca soapta ei, eu glasul ti-l ascult:
Ai vocea clara ca o dimineata;
te-nvalui in mister ca seara-n ceata;
ai izbucniri sagalnice, cochete
si-n zambet – lume-ntreaga de regrete;
ai stropi de roua ce-i ascunzi sub pleoapa
si ochii tai in departari se-ngroapa;
ai nostalgii ca in amurguri, seara
si te-nfiori ca sub arcus – vioara;
ma ametesti ca vinul din podgorii
si-apoi te duci ca-n vantul serii – norii…

… si ma intreb mereu: care e doamna
care ma fascineaza: tu sau toamna?

Renunt – Lazar Lavinia

Renunt la tine si la noi
Renunt iubire l-amandoi
Renunt sa cred ca m-ai lasat
Renunt dar asta s-antamplat.

As vrea acum sa te intorc
S-aud glas nemuritor
Sa vad ochi tulburatori
Si sa simt cum ma inconjori.

Apari sa dai lumina
Ochilor mei orbi
Sa ma saruti in nopti cu luna plina
Sa vad cum te-nfiori
Vazand un ochi de inger
Si altul de demon.

Renunt la visurile ce strabat
O lume rea si amintiri
Renunt la nopti de neuitat
Acum eu sunt printre straini.

Acum tu-ntoarce cpul
Si uita-te spre mine
Vezi cum ma prabusesc
Gandindu-ma la tine?

Alerg calcand pe idealuri
In lumea ta vreau sa patrund
Cuprinsa de-ale tristetii valuri
Nu reusesc sa mai ajung.
Particip la concursul organizat de Dani si Cadouri

In memoria lui Marian Cozma

Din tot destinul ti-a ramas atat:
Sa mori de mana unui om urat.
Nenorocit norocul ce il ai
Un om urat sa te trimita-n Rai.

Ce pret absurd si ce stupid cosmar
Sa mori de mana unui om murdar
Si in pamant deodata sa te-ntorci
Pentr-un cutit prea crud si pentru porci.

Si tu, murind, sa te intrebi mereu:
“De sa mor?” si “Unde-i Dumnezeu?”
Si sa privesti de sus, de nepatruns
Cum nu-ti ofera nimeni un raspuns.
Adrian Paunescu

Elena Farago – Micul Vanator

Spunea Mihnea catre câine:
- “Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face “miini” odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor…

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? – Dar
Am să stau să vad cum moare?…
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat…
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar…

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci – ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric’
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
- “Ce mai pui de vinator!”…

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata – “Tine
Pusca drept, si trage bine!”
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?…
Am să plâng mai rău ca ele…
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!…

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin’mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?…
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un “bravo” luat în drum
Pe nedrept?… Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; -
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic”.

Vorbe pentru o fata

Vasile Voiculescu

Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare …
Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,
Aburii stau încă şi ninsoare
Toata dimineaţa zilei lui prier.

Gerul dimineţii şi-al copilăriei
Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin …
Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei
Prourul vieţii rece şi senin.

Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,
Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet înca trup!…

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-vă sufletul înapoi …

Izvorăsc din carne sufletele oare?
Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei,
Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare
Îţi va face-un suflet din topirea ei.

Ion Minulescu – Romanta Noastra

Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi parinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi -
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum -
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri…
Şi-n calarea noastră întâlni-vom -
O!… câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole -
Nimicuri scumpe pământeşti!…

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!…
Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri…

Da…
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte…

Şi-atunci, privind un urma lor -
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!…